Preocuparea pentru înțelegerea și cultivarea sfințeniei bisericii este legitimă și importantă. Biserica trăiește într-o societate în care oamenii au credințe religioase diferite. De la convingerile și practicile creștine până la cele orientale, spectrul religios al societății de astăzi este extrem de variat. Chiar și cei care nu se consideră religioși sunt atașați puternic convingerilor lor considerate nereligioase, dar atașamentul și manifestarea vizibilă a convingerilor lor le transformă într-o „religie”. Prin urmare, într-o astfel de societate pluralistă religios, biserica trebuie să-și practice sfințenia.
Sfințenia în învățătura apostolului Pavel
În acest material vom explora modul în care este prezentată învățătura despre sfințenia Bisericii în învățătura apostolului Pavel. În majoritatea epistolelor sale adresate bisericilor, apostolul Pavel pomenește sfințenia bisericii. Acest fapt arată că în învățătura apostolului, sfințenia bisericii a fost o temă importantă.
În 2 Corinteni, îndemnurile, instrucțiunile și mustrările apostolului Pavel cu privire la sfințenie provin din înțelegerea naturii bisericii ca popor al lui Dumnezeu. Calitatea de popor al lui Dumnezeu a avut-o mai întâi poporul Israel. Apostolul Pavel aplică bisericii această calitate. Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (2 Cor. 6:16). Biserica este, deci, poporul lui Dumnezeu, iar din această calitate decurg câteva implicații importante pentru viața bisericii.
Identitatea Bisericii
Una dintre principalele nevoi ale Bisericii este înțelegerea identității și a scopului pe care le-a primit de la Dumnezeu. Această înțelegere este crucială pentru relația cu Dumnezeu și cu societatea în general. Biserica nu trebuie să se definească în raport cu lumea căzută în păcat sau de societatea pluralistă în care se află, ci în raport cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, biserica trebuie să răspundă mai întâi la întrebarea ce este chemată să fie. Ca atare, sfințenia, în învățătura apostolului Pavel, trebuie formulată întotdeauna în termeni ecleziali (ai bisericii). Aceasta nu exclude sfințenia individuală, dar sfera principală a sfințeniei și a preocupării morale nu este caracterul individului, ci ascultarea colectivă a bisericii.
Biserica este un popor sfânt ca urmare a lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu prin Hristos. Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos și ne-a încredințat slujba împăcării (2 Cor. 5:18). Biserica este sfântă datorită chemării ei de a fi poporul lui Dumnezeu. Sfințenia bisericii nu provine de la membrii săi și din comportamentul lor moral și religios. Pe de altă parte, însă, relația credincioșilor cu Dumnezeu are, și ea, implicații serioase. Sfințenia nu trebuie să se bazeze doar pe relația bisericii cu Dumnezeu ca popor separat, distinct, ci și pe actualizarea sfințeniei în relația cu societatea mai largă. Sfințenia „obligă” biserica să trăiască, cu adevărat, în conformitate cu ordinea socială pe care Dumnezeu a stabilit-o, o ordine socială care are la bază diferența clară dintre biserică și societatea pluralistă în care se află. Astfel, sfințenia bisericii se bazează pe o relație dinamică, continuă cu Dumnezeu – o relație care, la rândul ei, trebuie să guverneze relațiile credincioșilor cu societatea mai largă, precum și cu cele din propria comunitate.
Responsabilitățile sfințeniei
În continuarea celor de mai sus, trebuie să observăm și faptul că sfințenia bisericii presupune asumarea unor responsabilități sau obligații. Este dificil de argumentat, dacă nu chiar imposibil, că cineva are o relație reală cu Dumnezeu fără o sfințenie reală și corespunzătoare, care implică decizii etice. Pentru Pavel, sfințenia nu înseamnă doar statutul comunității, nu este doar chemarea de a fi poporul lui Dumnezeu, ci însușirea treptată a caracterului lui Dumnezeu. Sfințenia este ceea ce biserica continuă să urmărească, deoarece Dumnezeu cheamă biserica la a trăi, în interior și în afară, prin puterea Duhului Sfânt. Biserica trebuie să arate, în societate, realitatea sfințirii.
Totodată, biserica trebuie să aibă distincția de a fi poporul lui Dumnezeu. Creștinii sunt oameni care trăiesc în lume, dar nu aparțin lumii. Ei trebuie să trăiască în mijlocul necredincioșilor și să interacționeze cu ei, oferind mesajul împăcării lumii cu Dumnezeu prin Hristos. Cu toate acestea, biserica trebuie să fie atentă ca nu cumva lumea să o strângă în matrița ei. Rămâne, încă, nevoia de granițe clare între credincioși și cultura seculară în care trăiesc. Apostolul Pavel punctează unele lucruri în privința cărora credincioșii corinteni nu aveau voie să facă compromisuri, după cum indică și categorii de oameni cu care trebuia să nu întrețină legături strânse. Fără limite clare, biserica își pierde vocea „profetică” și ascendența morală. În Epistola către romani, Pavel îndeamnă foarte apăsat: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți (transformați) prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Rom. 12:2). Iar corintenilor le adresează câteva întrebări retorice cu scopul de a-i face să înțeleagă nevoia de distincție între creștini și necreștini: Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? (2 Cor. 6:14).
Misiunea reconcilierii
Sfințenia bisericii aduce în mod automat, pentru aceasta, misiunea reconcilierii, a împăcării omului cu Dumnezeu. Înainte de a se concentra pe caracterul exterior al acestei misiuni, biserica trebuie să se concentreze pe caracterul interior al acesteia. Astfel, biserica se va ocupa de restaurarea spirituală a celor care s-au îndepărtat de Dumnezeu și suferă din cauza rănilor spirituale primite. Mai mult, misiunea reconcilierii trebuie îndeplinită și în cadrul relațiilor comunitare. Pacea lui Hristos trebuie să guverneze relațiile din biserică, în ciuda diferențelor umane, etnice, culturale, sociale sau de gen. În această privință, apostolul Pavel le-a scris și credincioșilor din Colose: Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre și fiți recunoscători (Colos. 3:15). Iar galatenilor: Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus (Gal. 3:28). Lumea fragmentată, în care trăim, trebuie să vadă o comunitate, formată din oameni diverși, care poate practica relații pline de pace datorită relației de pace pe care o are cu Dumnezeu. Împărțirea din lume pe criterii rasiale sau etnice și instituționalizarea în unități naționale și politice uneori afectează și biserica. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se formeze în jurul unei identități diferite, una care transcende rasa, etnia și naționalismul. Sfințenia se manifestă și prin cultivarea relațiilor sfinte, în sensul armoniei divine din relații.
În final, manifestând sfințenia, biserica va lua în serios lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deși există tentația concentrării exclusive pe sfințenia din interiorul bisericii, nu trebuie scăpat din vedere faptul că „sfințenia este misionară”. Biserica este chemată să fie sfântă, dar nu izolată de oamenii din lume. Biserica trebuie să-și trăiască sfințenia între oameni și pentru oameni. Sfințenia bisericii este o ilustrare a caracterului lui Dumnezeu și o invitație spre acesta. Astfel, oamenii au posibilitatea să vadă rezultatul acceptării mesajului divin, pe care biserica îl proclamă. Pavel afirmă că Dumnezeu a dat bisericii „slujirea împăcării, adică în Hristos, Dumnezeu împăca lumea cu Sine” (2 Cor. 5:18-19). Scopul lui Dumnezeu este să facă toate lucrurile noi, iar aceasta reflectă intenția Lui pentru ordinea creată și așteptarea desăvârșirii finale. Pentru cei care sunt despărțiți de Dumnezeu, aceasta înseamnă a fi adus într-o relație corectă cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Concluzie
În concluzie, biserica, în calitate de popor al lui Dumnezeu, are o identitate specială. Hristos a răscumpărat-o și, prin urmare, ea îi aparține lui Dumnezeu. Totodată, biserica a fost sfințită primind statutul sfințeniei și intrând în procesul sfințirii, care se va finaliza cu desăvârșirea. Sfințenia bisericii se manifestă în mod real în atitudini și acțiuni pe care aceasta le exercită în lume, iar acestea confirmă realitatea sfințeniei bisericii. Mai mult, acestea își găsesc punctul culminant în misiunea pe care biserica o are în lume. În calitate de membri ai bisericii contribuim la cultivarea și păstrarea sfințeniei bisericii în măsura în care ne cultivăm și ne păstrăm sfințenia personală, iar această contribuție ne responsabilizează pe fiecare dintre noi. Cuvintele apostolului Pavel, scrise tesalonicenilor, sunt foarte potrivite pentru finalul acestui material:
„Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi, ca să vi se întărească inimile și să fie fără prihană în sfințenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toți sfinții Săi” (1 Tes. 3:12-13)
Apărut în Revista ElimNumărul 104, decembrie 2021 · Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfântCitește articolul în revistă
