Rădăcinile biblice

În Faptele Apostolilor 2, ucenicii adunați la Ierusalim au fost umpluți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, „după cum le dădea Duhul să vorbească”. Pentru penticostali, momentul acesta nu e doar un eveniment unic, ci reperul care arată cum lucrează Duhul Sfânt în Biserică.

Făgăduința din Faptele Apostolilor 2:39, făcută credincioșilor „și copiilor voștri”, este citită ca temei pentru continuitatea lucrării Duhului. Darurile din Noul Testament (vorbirea în limbi, prorocia, vindecările, deosebirea duhurilor) nu au fost limitate la generația apostolilor, ci rămân la dispoziția Bisericii, după voia Duhului Sfânt.

De aceea, penticostalii nu își văd credința ca pe o invenție a secolului XX, ci ca pe o revenire la viața Bisericii apostolice. Istoric vorbind, organizațiile penticostale distincte aparțin însă epocii moderne.

Trezirile din secolul al XIX-lea

Penticostalismul nu a apărut în gol. În Statele Unite, tradiția metodistă a lui John Wesley și mișcarea de sfințire (Holiness Movement) au pus accent pe convertirea personală, rugăciune, viață sfântă și transformarea caracterului prin har. Treptat, unele comunități au început să cerceteze mai atent botezul cu Duhul Sfânt și darurile spirituale.

1 ianuarie 1901

Topeka, Kansas

La Bethel Bible School, predicatorul Charles Fox Parham (1873–1929) și-a îndemnat studenții să cerceteze relatările biblice despre botezul cu Duhul Sfânt. În prima zi a anului 1901, după rugăciune, studenta Agnes Ozman a vorbit în alte limbi.

Nu era prima manifestare de acest fel din istoria creștinismului. Importanța ei stă în faptul că a dat formă unei convingeri care avea să definească penticostalismul clasic: vorbirea în alte limbi este dovada inițială a botezului cu Duhul Sfânt.

1906 – 1909

Trezirea de pe Azusa Street

Dacă Topeka a definit învățătura, Los Angeles a dus-o în lume. William Joseph Seymour (1870–1922), predicator afro-american format sub influența lui Parham, conducea întâlniri de rugăciune într-o casă de pe Bonnie Brae Street. La 9 aprilie 1906 s-a vorbit acolo în alte limbi, iar adunările s-au mutat curând la numărul 312 de pe Azusa Street, unde a funcționat Apostolic Faith Mission.

Trei ani la rând au venit oameni din toate mediile. Într-o Americă segregată, credincioși de culoare și albi se rugau împreună. Se predica Evanghelia, se vorbea în limbi, se mărturiseau convertiri și vindecări. Prin predicatori, misionari, scrisori și reviste, mesajul a plecat de aici pe mai multe continente.

Pentru cei care au fost acolo, era o nouă cercetare a lui Dumnezeu. Pentru istorici, Azusa Street e unul dintre cele mai influente centre ale penticostalismului modern.

1906 – 1914

Europa

Predicatorul metodist Thomas Ball Barratt (1862–1940) a cunoscut trezirea în timpul unei călătorii în America, în 1906. Întors în Norvegia, a început să predice despre botezul cu Duhul Sfânt, iar din 1907 influența lui s-a simțit în Marea Britanie, Suedia, Germania și mai departe.

Detaliul acesta contează pentru România: primele comunități românești nu au fost filialele unei singure organizații străine, ci au crescut din mai multe legături, mai ales prin românii emigrați în America.

2 – 12 aprilie 1914

Assemblies of God

La Hot Springs, Arkansas, mai multe comunități penticostale americane s-au unit pentru a coordona misiunea, pregătirea slujitorilor și învățătura. În 1916 au adoptat o declarație de credință care reafirma doctrina Sfintei Treimi. Organizarea a influențat puternic penticostalismul internațional, fără ca întreaga mișcare să devină vreodată o singură denominațiune.

România de după Primul Război Mondial

Unirea din 1918 a adus împreună provincii cu istorii și tradiții religioase diferite. Majoritatea populației era ortodoxă sau aparținea altor confesiuni istorice, dar existau și comunități baptiste, adventiste și grupuri de studiu biblic.

Emigrația a avut un rol decisiv. Mulți români plecaseră la muncă în Statele Unite și cunoscuseră acolo bisericile evanghelice și noua mișcare penticostală. Când s-au întors, au adus Biblii, cântări, reviste și convingeri noi. Prin scrisorile trimise acasă, mesajul a ajuns în România înainte să existe aici vreo organizație.

Penticostalismul românesc nu a fost rezultatul unei campanii misionare organizate din străinătate. A pornit din mai multe locuri deodată, purtat de familii și de legăturile dintre emigranți.

1919 – 1921

Dârlos și Curciu: o istorie mai veche decât se credea

Istoricul Florin-Gheorghe Pop, în cercetarea sa doctorală din 2023, a studiat mărturii publicate în 1946 și documente din arhivele fostei Securități. Potrivit lui, la Dârlos și Curciu (județul Sibiu) exista încă din jurul anului 1919 un grup de credincioși preocupați de Scriptură și de viața spirituală.

Susana Konnerth Ziegler, întoarsă din Statele Unite, le-a vorbit unor femei de tradiție luterană despre botezul cu Duhul Sfânt și a organizat întâlniri de rugăciune. Cercetarea consemnează data de 5 iulie 1921 pentru o experiență de botez cu Duhul Sfânt în această comunitate.

În jurul anului 1920

Udești, Bucovina

Potrivit aceleiași cercetări, Teofilat Rotari, care cunoscuse penticostalismul în America și revenise în Europa în 1917, a avut un rol important în formarea unei comunități la Udești (județul Suceava). În iarna anului 1921 sunt consemnate aici experiențe de rugăciune și botez cu Duhul Sfânt.

Avem deci mărturii despre experiențe penticostale anterioare anului 1922 și un moment fondator instituțional, la Păuliș. Asta nu micșorează rolul lui Gheorghe Bradin. Arată doar că lucrarea s-a răspândit prin mai multe inițiative, uneori independente una de alta.

1921

Familia Bradin

Povestea începe într-o casă din județul Arad. În 1921, Gheorghe Bradin a primit vești despre mișcarea penticostală din Statele Unite, într-o vreme când soția lui, Persida, era grav bolnavă. Potrivit istoriei oficiale a Cultului, el a citit broșura Adevărul Biblic, care vorbea despre botezul cu Duhul Sfânt și vindecarea divină. După rugăciune, familia a mărturisit vindecarea Persidei.

Pentru cei doi, experiența a fost decisivă: făgăduințele Scripturii erau și pentru ei, iar vestea trebuia dusă mai departe.

10 septembrie 1922

Întemeierea bisericii din Păuliș

După corespondența cu penticostali români din America, Gheorghe Bradin a organizat o comunitate în casa familiei. La 10 septembrie 1922 a fost întemeiată biserica penticostală din Păuliș, data păstrată ca început oficial al Cultului și sărbătorită la centenarul din 2022.

Credincioșii se adunau în casă pentru rugăciune, cântare, citirea Bibliei și mărturie. Până la sfârșitul anului erau aproximativ 30 de adulți și aveau deja un mic cor.

Nu exista o clădire, o structură națională sau recunoașterea statului. Exista o comunitate care își organiza viața în jurul Cuvântului lui Dumnezeu și al rugăciunii.

Așa s-a născut una dintre trăsăturile durabile ale penticostalismului românesc: biserica locală, în care credincioșii se cunosc, se roagă împreună și își asumă mărturia Evangheliei.

1922 – 1923

Comunitatea din Cuvin

La scurt timp s-a format o comunitate și în Cuvin, sat apropiat legat de familia Bradin, în casa lui Vasile și Persida Semenașcu. Sursele nu concordă perfect (februarie 1923 în istoricul vechi, sfârșitul lui 1922 în sinteza din 2023), așa că formularea prudentă este 1922–1923.

Tradiția locală o amintește pe Persida Semenașcu printre primele femei botezate cu Duhul Sfânt în mișcarea românească. Istoricul vechi consemnează și data de 3 iunie 1923 pentru botezul cu Duhul Sfânt al soților Bradin.

16 octombrie 1924

Un botez în apa Mureșului

Pavel Budeanu (1886–1958), lucrător penticostal român stabilit în Akron, Ohio, îi scria de mult lui Gheorghe Bradin. În 1924 a venit în țară să-i sprijine pe credincioși. Pe 16 octombrie a botezat în apă în râul Mureș, lângă Păuliș: seara, pe ascuns, din cauza opoziției autorităților. Este considerat primul botez penticostal în apă din nucleul bisericilor de la Păuliș.

Botezul era mărturisirea publică a credinței. Faptul că trebuia făcut în ascuns spune mult despre începuturi. Budeanu a lăsat în urmă și literatură și cântări, care au dat formă identității noilor biserici.

1925 – 1929

De la câteva biserici la o mișcare națională

În 1926, județul Arad avea deja șase biserici penticostale: Păuliș, Cuvin, Arad-Micălaca, Măderat, Pâncota și Șoimoș. Până în 1929 apăruseră comunități în Banat, Bihor, Bucovina, zona Târnavelor și Moldova.

• Bihor: Pavel Ciuci (din Picleu, ordinat în 1927), Mihai Urs și Ioan Urs.
• Bucovina: Cristian Gavrilă din Bilca, Toader Daniliuc și Vasile Răscol din Pătrăuți.
• Banat: Mihai Olariu și Alexandru Isbașa.
• Brăila–Galați: Solomon Borlovan, Ioan Bododea și Mihai Radu.

Bisericile se nășteau de cele mai multe ori din mărturia unui om, urmată de convertirea familiei și a vecinilor. Abia apoi veneau casa de rugăciune, slujitorii și relația cu autoritățile.

1924 – 1928

Lupta pentru recunoaștere

În România interbelică, credința era privită și ca o chestiune de ordine socială și identitate națională, iar grupările noi erau tratate cu suspiciune. Prima cerere de recunoaștere, din 1924, a fost respinsă prin Decizia Ministerului Cultelor nr. 5734 din 29 ianuarie 1925. Un memoriu de credință tipărit la Lipova în același an nu a schimbat nimic, iar o decizie din 1928 i-a menținut pe penticostali între grupările interzise.

Penticostalii nu au căutat să trăiască în afara legii. Au cerut, iar și iar, dreptul de a se închina legal.

22 februarie 1929

Organizarea de la Brăila

Mai multe comunități din zona Brăila–Galați s-au constituit în asociația „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”, cu Ioan Bododea președinte și Mihai Radu secretar. Cererea de recunoaștere depusă la 15 iunie 1929 (nr. 15723), însoțită de un memoriu de credință, a fost respinsă. Episodul arată că mișcarea avea deja un al doilea nucleu, în sud-est, care va conta în unificările de după război.

Din ianuarie 1929

Presa penticostală

La Brăilița a apărut revista „Glasul Adevărului”, cu Ioan Bododea redactor. După două luni și-a schimbat numele în „Cuvântul Adevărului”, pentru că mai exista o revistă cu numele inițial. Studiile biblice și articolele ei țineau legătura între comunități izolate. Pentru credincioși, tipărirea lor era o formă de slujire.

1930 – 1934

Restricțiile se înăspresc

• 1930 Un ordin ministerial cere prefecturii Arad închiderea caselor de rugăciune penticostale.
• 1931 Avizul nr. 49 consideră „Biserica lui Dumnezeu Apostolică” identică doctrinar cu gruparea deja interzisă.
• 1933 Decizia nr. 114119 reafirmă interdicția, oricare ar fi numele folosit.
• 1934 Prefecții raportează despre credincioși. Rapoartele sunt în majoritate favorabile, dar recunoașterea tot nu vine.

Concret, asta însemna slujbe întrerupte, case de rugăciune închise, amenzi și rețineri.

1933

Prima biserică din București

Eugen Bodor și Ioan Bododea au întemeiat prima biserică penticostală din capitală, pe strada Hotin nr. 16, mutată după trei luni pe strada Chișinău nr. 21. Mișcarea nu mai era doar un fenomen al satelor. În aceiași ani credința a ajuns în zona Clujului, iar în 1934, prin credincioși întorși din Argentina, s-a format o comunitate printre ucrainenii din Poienile de sub Munte, în Maramureș.

Prigoana și memoria martirilor

Documentele și mărturiile vorbesc despre adunări întrerupte de jandarmi, amenzi, arestări și violență. Unele agresiuni au avut urmări mortale.

• Partenie PeraLipova · printre primii martiri penticostali
• Dumitru Pernevan† august 1927 · în urma agresiunilor
• Gavril Cîrstean† 1935 · slujitor în zona Sucevei, bătut de jandarmi
• Ioan Ungur† 6 ianuarie 1938 · Bratca, Bihor, după o agresiune la un serviciu religios

Au rămas, în memoria bisericilor, exemple de statornicie. Au plătit un preț greu pentru libertatea de a se ruga și de a-și mărturisi credința.

1940 – 1944

Ani de încercare

Sub regimul lui Ion Antonescu, statul a luat măsuri dure împotriva grupărilor religioase neautorizate, iar în 1942 activitatea mai multora a fost interzisă. Unele comunități s-au întâlnit discret, în case. Altele s-au adăpostit juridic în bisericile baptiste, perioadă numită de istorici „perioada baptistă” (aproximativ 1938–1945). Nu era o renunțare la credință, ci o soluție de supraviețuire.

20 mai 1945

Speranța unei schimbări

După 23 august 1944 a devenit posibilă reorganizarea. La adunarea de la Arad din 20 mai 1945, Gheorghe Bradin a revenit la conducerea mișcării. Penticostalii nu formau încă o singură organizație: trei grupări principale, cu istorii și conduceri diferite, numărau împreună aproximativ 15.000 de membri.

23 decembrie 1946

Prima recunoaștere, ca asociație

Gruparea din Arad a fost recunoscută ca asociație religioasă, sub numele „Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală”, act publicat în anul următor. Au existat inițiative asemănătoare și la București.

Februarie – martie 1950

Unirea celor trei grupări

Pentru a fi recunoscute ca un singur cult, s-au unit „Biserica lui Dumnezeu Apostolică – Penticostală” (Arad), „Creștinii botezați cu Duhul Sfânt” (în februarie) și „Ucenicii Domnului Isus Hristos” (în martie), ultimele două cu centre la București. Împreună numărau, după datele oficiale, aproximativ 31.900 de membri, o estimare administrativă a epocii, nu un recensământ.

14 noiembrie 1950

Recunoașterea Cultului Penticostal

Prin Decretul nr. 1203 al Prezidiului Marii Adunări Naționale, statul a recunoscut oficial „Cultul Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România”. După aproape trei decenii de cereri respinse, bisericile puteau avea o conducere națională, structuri teritoriale și comunități autorizate.

Un moment de progres juridic, dar nu sfârșitul dificultăților: recunoașterea venea sub regimul comunist, în limitele fixate și supravegheate de stat.

21 – 22 iulie 1951

Primul congres al Cultului

La Arad a avut loc primul congres. Conducerea națională i-a cuprins, între alții, pe:

• Gheorghe Bradinpreședinte
• Alecsie Vamvuvicepreședinte
• Pavel Bochianvicepreședinte
• Trandafir Sandrusecretar general

Unele prezentări mai vechi plasează congresul în 1950. Sinteza oficială din 2023 și alte cercetări indică 21–22 iulie 1951, data folosită aici.

Recunoaștere juridică, libertate limitată

Din 1950, Cultul avea personalitate juridică și o conducere recunoscută, dar într-un stat care subordona credința intereselor politice. Numirea slujitorilor, autorizarea caselor de rugăciune, tipăriturile și multe activități depindeau de aprobarea autorităților, iar bisericile erau urmărite prin Departamentul Cultelor și Securitate.

Situațiile au diferit mult de la o regiune la alta. Unii slujitori au apărat libertatea de mărturisire cu prețul suferinței. Alții au acceptat compromisuri, uneori sub presiune, alteori ca să protejeze instituțiile. Ar fi inexact să spunem că întreaga conducere s-a opus permanent statului, și nedrept să reducem istoria bisericilor la colaborarea unor persoane. Lucrarea lui Ciprian Bălăban, Istoria Bisericii Penticostale din România (1922–1989). Instituție și harisme, tratează pe larg această tensiune.

1953 – 1956

Organizarea centrală

• 1953 Apare „Buletinul Cultului Penticostal”: studii biblice, doctrină și vești din biserici, într-o vreme când literatura religioasă era strict controlată.
• 1954 Sediul central se mută de la Arad la București.
• 1956 Al doilea congres: Gheorghe Bradin este reales președinte, cu Pavel Bochian și Petru Tivadar vicepreședinți.

25 martie 1962

Moartea lui Gheorghe Bradin

Omul de la Păuliș, care întemeiase primele comunități, luptase pentru recunoaștere și condusese Cultul în primii ani, a încetat din viață. Conducerea a trecut la vicepreședintele Pavel Bochian, care avea să conducă mișcarea într-una dintre cele mai grele perioade, marcată de presiuni, dar și de creștere. Mișcarea nu mai depindea de un singur fondator: avea o rețea națională și o identitate clară.

1960 – 1980

Viața bisericilor

Credința se păstra mai ales în bisericile locale: slujbele de duminică, rugăciunea, studiul biblic, corurile și familiile. Se predica despre pocăință, nașterea din nou, sfințire, botezul cu Duhul Sfânt și revenirea Domnului. Credincioșii se rugau pentru bolnavi, își spuneau mărturiile și se ajutau unii pe alții.

Evanghelizarea publică era însă restricționată, casele de rugăciune noi se construiau greu, iar tinerii credincioși simțeau presiunea la școală, la facultate și la serviciu. A existat și activitate neautorizată, numită uneori „biserica subterană”, dar multe biserici funcționau legal, sub control.

Paradoxul perioadei comuniste: bisericile au continuat să crească tocmai când viața religioasă era cel mai îngrădită.

1974 – 1976

Începuturile pregătirii teologice

Între 1974 și 1976 s-au ținut patru serii de cursuri biblice pentru pastori, de câte trei luni, predate între alții de Trandafir Sandru, Pavel Bochian, Alecsie Vamvu și Ioan Porumbin. În 1976 a fost aprobat Seminarul Teologic Penticostal, condus de Trandafir Sandru.

197615

19805

198410

Chiar și așa, Seminarul a pus bazele unei pregătiri teologice organizate, care avea să crească mult după 1989.

14 iunie 1986

Al treilea congres

La Biserica „Filadelfia” din București s-a ținut al treilea congres, la 30 de ani după al doilea. Pavel Bochian a fost confirmat președinte, cu Lazăr Gog și Constantin Leontiuc vicepreședinți. Istoricul oficial consemnează aproximativ 165.000 de persoane (adulți, copii și tineri din familii penticostale) și 792 de biserici autorizate. Cifrele sunt aproximative și nu se pot compara direct cu statisticile de azi, dar creșterea era evidentă: de la câteva zeci de oameni în 1922, la o prezență în aproape toată țara.

Decembrie 1989

O nouă epocă

Revoluția a schimbat din temelii relația dintre stat și biserici. Pentru penticostali s-au deschis evanghelizarea publică, lucrarea cu copii și tineri, conferințele, construirea de biserici, tipărirea liberă și școlile. Au urmat ani de misiune intensă, în case de rugăciune, săli publice și în aer liber. Au apărut biserici noi în orașe și sate, iar legăturile cu creștinii din străinătate s-au întărit.

Conducerea Cultului

1. Gheorghe Bradin1951 – 1962
2. Pavel Bochian1962 – 1990
3. Emil Bulgăr1990 – 1994
4. Pavel Riviș-Tipei1994 – 2014
5. Moise Ardelean2014 – 2022
6. Ioan (Nelu) Filipdin 2022

• 1990 Primul congres de după Revoluție (al patrulea din istorie), la Cluj, 15 mai: președinte Emil Bulgăr.
• 1994 Congresul de la București (4–5 noiembrie): președinte Pavel Riviș-Tipei, reales în 1998, 2002, 2006 și 2010.
• 2006 Al optulea congres, pe 26 octombrie, s-a ținut la Timișoara.
• 2014 Congresul de la Arad (7 noiembrie): președinte Moise Ardelean, reales în 2018 la Vicovu de Sus.
• 2022 Al doisprezecelea congres, la Cluj-Napoca (4 noiembrie): președinte Ioan (Nelu) Filip, pastor din Timișoara. În 2026 conduce Cultul alături de vicepreședintele Liviu Axinte și secretarul general Simion Bumbar.

6 aprilie 1992

Învățământ teologic universitar

Prin Hotărârea Guvernului nr. 164, a fost autorizat Institutul Teologic Penticostal din București, de grad universitar, din anul 1992–1993. După decenii în care doar câțiva studenți erau admiși, pastorii și lucrătorii bisericilor se puteau pregăti temeinic. Institutul este astăzi acreditat, iar bisericile au deschis la rândul lor școli biblice și programe pentru slujitori și voluntari.

Misiunea și diaspora

Emigrația de după 1989 și libera circulație în Europa au dus la apariția multor biserici penticostale românești în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie și Statele Unite. Ele au devenit și locuri unde oamenii își păstrează limba, prieteniile și credința, și unde familiile găsesc sprijin într-o țară nouă.

În 2006 a fost înființată Agenția Penticostală de Misiune Externă (APME). Până în 2023, prin APME și bisericile partenere, fuseseră sprijiniți peste o sută de misionari în mai mult de treizeci de țări. Pentru România a luat naștere AREA (Alianța pentru Răspândirea Evangheliei Acasă), dedicată misiunii și plantării de biserici.

După un secol în care primise Evanghelia prin emigranți și misionari, biserica din România a ajuns să trimită ea lucrători peste hotare.

Slujirea socială

Multe biserici au deschis centre de zi, proiecte educaționale și programe pentru copii, familii vulnerabile, vârstnici și oameni în criză. Pentru penticostali, vestirea Evangheliei și grija pentru cel în nevoie nu se contrazic: sunt două fețe ale aceleiași mărturii.

2006 – 2008

Cadrul legal

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă a creat un cadru nou. În baza ei, prin HG nr. 189 din 20 februarie 2008, a fost recunoscut statutul de organizare al Cultului, modificat apoi în 2015, 2020 și 2025. Nu a fost o nouă recunoaștere a Cultului (aceasta datează din 1950), ci a statutului său, în noua lege.

10 septembrie 2022

Centenarul

La o sută de ani de la Păuliș, bisericile și-au amintit începuturile și i-au onorat pe înaintași. Un secol înseamnă drumul de la o casă din Păuliș la o rețea națională de biserici, instituții teologice, misiuni și comunități în diaspora. Cercetările recente au arătat că începuturile au fost mai bogate decât o singură dată, dar Păulișul rămâne reperul identității Cultului.

2025 – 2026

Statutul și numele nou

Modificările statutului au fost aprobate de adunarea generală de la Cluj-Napoca (8–10 octombrie 2025) și prin Ordinul nr. 141/2025 al Secretariatului de Stat pentru Culte, publicat în Monitorul Oficial pe 15 ianuarie 2026. Denumirea oficială devine „Cultul Creștin Penticostal din România”. În comunicarea din 7 februarie 2026, conducerea a reafirmat că identitatea și crezul rămân aceleași.

Istoria unei biserici nu se înțelege doar din date, conducători și clădiri. Dincolo de ele sunt convingerile care i-au pus pe oameni în mișcare și le-au modelat viața.

1. Autoritatea Scripturii

   Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și norma pentru credință și viață. De aici locul central al citirii Bibliei, al studiului și al predicării.

2. Mântuirea prin Domnul Isus Hristos

   Omul este chemat la pocăință, la credință în Evanghelie și la mântuire prin har. Convertirea înseamnă o schimbare reală a vieții, nu o simplă trecere de la o confesiune la alta.

3. Botezul în apă

   Se face prin scufundare, celor care își mărturisesc personal credința în Domnul Isus Hristos și hotărârea de a-L urma. În anii de prigoană, mulți și-au asumat riscuri reale ca să fie botezați.

4. Botezul cu Duhul Sfânt

   O experiență de împuternicire, făgăduită și Bisericii de azi. În doctrina clasică, vorbirea în alte limbi este semnul inițial, dar lucrarea Duhului înseamnă mult mai mult: putere de mărturie, sfințenie, rugăciune și slujire.

5. Darurile și rodul Duhului

   Duhul Sfânt împarte daruri după voia Sa, pentru zidirea Bisericii: prorocia, vindecările, vorbirea și tălmăcirea limbilor și celelalte. Ele se cercetează cu discernământ, în lumina Scripturii. Maturitatea nu se măsoară însă doar prin manifestări, ci prin caracter:

   dragosteabucuriapacearăbdareabunătateafacerea de binecredincioșiablândețeaînfrânarea poftelorGalateni 5:22–2322. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, 23. blândeța, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.Citește în context

6. Biserica locală și speranța revenirii

   Biserica locală este locul unde credincioșii se închină, învață, iau parte la Cina Domnului, se roagă și slujesc, fiecare cu darul primit. Credința în revenirea Domnului, în înviere, judecată și viața veșnică nu privește doar viitorul: îl face pe credincios să trăiască azi cu responsabilitate, speranță și statornicie.

Învățăturile sunt formulate pe larg în Mărturisirea de credință a Cultului. Felul în care le trăim la Elim, articol cu articol, îl găsești pe pagina În ce credem.

Ce arată recensămintele

La recensământul cu data de referință 1 decembrie 2021, penticostalii reprezentau aproximativ 2,12% din populația rezidentă și 2,47% dintre persoanele care și-au declarat religia.

Cum citim cifrele

• Anul. Datele s-au strâns mai ales în 2022, dar recensământul se numește „2021”, după data de referință.
• Cifra corectă. Inițial a circulat 404.307. Rezultatul definitiv este 404.475.
• Apartenență, nu membri. Recensământul numără pe cei care se declară penticostali, inclusiv copii și persoane care nu sunt membri botezați. Nu e același lucru cu numărul membrilor sau al celor care participă la slujbe.

Bisericile locale

Sinteza oficială din 2023 indica peste 3.400 de biserici locale, de mărimi foarte diferite. Bisericile, filialele și comunitățile autorizate nu sunt însă același lucru, iar definițiile s-au schimbat în timp, așa că între decenii comparăm cu grijă. Astăzi Cultul reunește biserici locale, comunități regionale, structuri pentru unele comunități etnice, comunități din diaspora și instituții conexe.

Ce explică această creștere?

Pentru credincioși, creșterea Bisericii este lucrarea lui Dumnezeu, puterea Evangheliei și prezența Duhului Sfânt. Istoria arată și mijloacele concrete prin care a fost transmisă credința:

• Familia: exemplul părinților, rugăciunea din casă, prezența constantă la biserică.
• Relațiile: multe convertiri au venit din mărturia unui prieten, a unei rude, a unui coleg.
• Participarea: rugăciunea comună, cântarea, studiul Scripturii și slujirea voluntară au creat un puternic sentiment de apartenență.
• Încercările: opoziția a întărit adesea solidaritatea și atașamentul față de credință.

Provocările unei noi generații

Libertatea religioasă e garantată, iar tehnologia duce mesajul mai departe decât și-ar fi imaginat cineva acum un secol. În același timp, migrația, schimbările din familie, individualismul și ritmul vieții ridică întrebări noi. Biserica e chemată să găsească forme potrivite de comunicare, fără să-și piardă fidelitatea față de Scriptură.

Bisericile mari au și responsabilități mari: pregătirea temeinică a slujitorilor, transparență, protejarea copiilor și a celor vulnerabili, sprijin pentru familii. Iar copiii și tinerii au nevoie nu doar să cunoască istoria, ci să înțeleagă personal Evanghelia și să-și formeze convingeri întemeiate pe Scriptură.

Moștenirea înaintașilor nu se păstrează doar prin aniversări. Ea se continuă printr-o viață creștină autentică, prin slujire, integritate și disponibilitatea de a duce Evanghelia mai departe.